Cronica unui începător în ale cățărării / Dragoste de munte într-o altă formă

GânduriLeave a Comment on Cronica unui începător în ale cățărării / Dragoste de munte într-o altă formă

Cronica unui începător în ale cățărării / Dragoste de munte într-o altă formă

În perioada 19-20 septembrie 2020 am participat la primul modul al unui curs de inițiere în cățărare organizat de către Sălița de Cățărat. Cursul s-a desfășurat în Cheile Bicazului și s-a adresat începătorilor, mai precis celor care mai cățăraseră la panou sau celor care încercaseră via ferrata și își doreau ceva mai mult.

Pentru mine cursul a fost o noutate aproape totală. Făcusem trasee de via ferrata înainte, aveam câteva cunoștințe vagi legate de escaladă, dar nu pusesem espadrile în picioare până la acel moment. Aveam temeri preconcepute legate de cățărare, iar așteptările mele nu erau foarte mari. Eram interesat să încerc măcar… Urma să aflu la finalul weekendului dacă escalada este sau nu de mine.

La curs au mai participat alți trei iubitori de munte: două Ioane (botezate Blue și Floyd pentru o diferențiere mai ușoară) și un Bogdan, pe care cred că îi pot numi deja prieteni. Toți trei cochetaseră anterior cu escalada în sală. Ioana (Blue) și Bogdan, având o oarecare experiență și cu cățărarea la stâncă.

L-am avut ca instructor pe Valentin Chiriac, zis și Mașină, ghid montan acreditat AGMR (Asociația Ghizilor Montani din România), care pe parcusul celor două zile s-a asigurat că suntem în stare să punem în practică tot ce ne-a explicat și exemplificat.

Accentul s-a pus în primul rând pe siguranță. S-a insistat pe filarea corectă (în manșă și în cap de coardă), pe modalitatea de abordare a unui traseu, precum și pe echiparea și dezechiparea traseelor.


    Pasiunea pentru munte nu are explicaţii logice; la fel ca orice dragoste, ea există în individ atâta vreme cât corespunde unei nevoi a sufletului. – Ionel Coman


Cursul a debutat sâmbătă dimineață în Cheile Șugăului. Am făcut mai întâi cunoștință, apoi am trecut la treabă. Vali a echipat două trasee ușoare de lângă Cabana Ecolog și a început imediat să împartă indicații.

Am învățat mai întâi nodurile: legarea nodului „opt prin urmărire” și al celui de la capătul corzii. Ni s-a explicat modul de pregătire și verificare a sistemului de filat. Apoi am trecut prin operațiunile buddy check (verificarea celuilalt). Am exersat până când am deprins toate aceste aspecte. După care am trecut la practică.

Am fost împărțiți în echipe de câte doi și am început să cățărăm în manșă traseele echipate deja, rotindu-ne între noi când la filat, când la cățărat. Am parcurs cele două trasee de mai multe ori fiecare pentru a ne familiariza ușor, ușor cu deplasarea pe stâncă. Cufundați în operațiunile de asigurare și de căutare a următoarelor prize, orele au trecut fără să ne dăm seama.

Pentru a mai condimenta puțin lucrurile înainte de a încheia ziua, Valentin ne-a propus un alt traseu ceva mai tehnic, ce presupunea la un moment dat transferul între două fisuri oblice. Odată echipat traseul, am încercat pe rând parcurgerea lui.

În afară de Ioana (Blue) care a reușit un flash, toți ceilalți ne-am împotmolit mai jos sau mai sus de prima fisură, transferul pe cea de a doua crăpătură neintrând în calcul măcar. Cu toate astea, toți patru am plecat mai câștigați spre locul de cazare. Părăseam Cheile Șugău cu un bagaj solid de cunoștințe și deprinderi noi.

Ne-am cazat la cort, la baza Pietrei Altarului, în curtea lui Istvan, o gazdă renumită în comunitatea cățărătorilor ce ajung în zona Cheilor Bicazului.

Zona destinată corturilor a devenit spre seară neîncăpătoare, pe măsură ce tot mai multe echipe de cățătători se întorceau din pereții văii Bicazului pentru a se odihni și pentru a schimba impresii despre traseele parcurse peste zi.

Târziu m-am întâlnit și cu Lucian. Un foarte bun prieten din Iași, alături de care am acumulat multe experiențe faine pe munte. Se afla aici în calitate de voluntar la acțiunea organizată de Salvamont Gheorgheni pentru reabilitarea traseelor din Piatra Altarului.

Lucian este una din persoanele care m-a motivat să mă apuc de cățărare. Primii pași pe verticală îi făcuse cu aproximativ doi ani înainte, sub îndrumarea instructorilor de la Sălița de Cățărat. Apoi s-a îndrăgostit iremediabil de stâncă. Abia așteptam să povestesc cu el.

Ne-am strâns cu toții în jurul focului de tabără asigurat prin grija harnicelor Ioane și a vrednicului Bogdan, care s-au sacrificat pentru strângerea lemnelor necesare. Am împărțit mâncarea și am sorbit cu plăcere din berile Csiki Sor scoase din frigiderele lui Istvan. Am conversat îndelung în lumina pâlpâindă a vetrei.

În cele din urmă ne-am retras în corturi. Deasupra noastră, cerul era mai încărcat de stele ca niciodată. Încadrată de pereții negri de stâncă, bolta cerească contrasta puternic, apărând mult mai sclipitoare și mai impozantă.

Duminică dimineață, după servirea micului dejun și strângerea corturilor, am revenit în Cheile Șugăului. Am început ziua prin exersarea la rece a tehnicilor de punctare și de poziționare a buclelor echipate. După aceea, am încercat pe rând cățărarea cap de coardă pe unul din traseele facile aflate la intrarea în chei.

Trecând și de această etapă, am plecat spre faleza „Raza Soarelui” pentru a ne testa limitele și cunoștințele acumulate. Verificarea s-a făcut în manșă pe Warm Up (5b, 25m) și pe Șarpe (5c, 25 m).

Pe Warm Up atât Ioanele, cât și Bogdan au reușit urcarea. Însă eu m-am blocat după primii 3-4 metri. Nu am reușit să găsesc mișcarea corectă pentru a ajunge priza de mână generoasă aflată deasupra celui mai tehnic segment al rutei. Cu toate indicațiile primite de jos nu am fost în stare să execut mișcarea pe care fetele și Bogdan o reușiseră înaintea mea.

Deși înțelegeam ce trebuie să fac, nu reușeam îmi poziționez piciorul drept astfel încât să pot atinge priza următoare. Am încercat iarăși și iarăși… până când m-am epuizat complet, iar în cele din urmă am cerut să fiu preluat în coardă.

Mi-am tras câteva minute sufletul, apoi am făcut o nouă tentativă. Din nou fără izbândă. Cu ultimele resurse am încercat să mă salt spre priza aflată deasupra mea. Însă am fost departe de a o ajunge. Pe urmă a venit căderea. Prima cădere. Nu foarte lungă. Ioana (Blue), cea care mă fila, m-a oprit repede. Dar cum instinctul de a împinge în perete nu avea cum să se formeze încă, în urma picajului, m-am ales cu genunchii zdreliți și cu o julitură minoră pe antebrațul drept.

Răni nesemnificative în raport cu experiența în sine. Eliberatoare de altfel. Cădere urmată de frânare. Dezechilibrare urmată de reechilibrare. Teamă urmată de siguranță. Incertitudine urmată de certitudine. Pendulam la un capăt al corzii, însă capătul celălat era imobil, fix, de neclintit. M-am destins. Dintr-o dată posibilitatea căderii și-a pierdut proporțiile înfricoșătoare pe care le avea în capul meu.

Eram vlăguit, antebrațele îmi erau pompate și nu aș mai fi avut energia pentru a încerca încă o dată segmentul respectiv. Valentin mi-a sugerat însă să râmân în coardă câteva minute, să îmi relaxez mâinile și apoi să încerc restul traseului.

Trăgându-mă cu mâna stângă de bucla fixată în spitul din fața mea, am reușit să prind cu dreapta priza de deasupra. Restul traseului a fost floare la ureche. Am ajuns în top fără dificultate.

M-am entuziasmat cu toate că nu se putea spune că realizasem traseul. Totuși, eram la capătul lui și mă puteam destinde. De dedesubt mi s-a sugerat să privesc în spate. De la acea înălțime câștigasem o perspectivă inedită spre peretele Suhardului Mic, Lacul Roșu și Piatra Ghilcoș.

În acele momente am avut o altă revelație. Crezusem că în cățărare este doar despre stâncă și despre testarea forțelor. Că escaladarea se face doar cu fața la perete și că un cățărător este orb la ce se află în spatele său.

Am aflat că lucrurile nu stau chiar așa. De fapt cățărarea deschide o mulțime de alte orizonturi, inaccesibile celor ce străbat potecile de la baza muntelui sau chiar pe cele ce conduc spre vârfuri. La coborârea din topul Warm Up-ului eram mai ușor cu o prejudecată.

Valentin dorea să ne mutăm pe Șarpe, însă mi-a oferit încă o șansă pe Warm Up, pentru a încerca iar segmentul care îmi pusese probleme. Nu am vrut să îi fac pe ceilalți să aștepte prea mult. Cu brațele aproape secătuite după primele două tentative, am urcat repede prima parte a rutei, încercând să îmi conserv resursele.

Am fost pus din nou în postura de a efectua mișcarea pe care o simțeam incomodă și nenaturală. M-am străduit să ajung priza următoare, dar fără succes. Îmi era clar că nu pot mai mult de atât, așa că am acceptat situația fără remușcări. Va exista și o dată viitoare. Am fost coborât la baza peretelui, apoi Valentin a urcat pentru a dezechipa traseul.

Am trecut la Șarpe. După echiparea rutei, am preluat rolul de filator pentru Ioana (Blue), care ne-a demonstat încă o dată că în cățărare nu este vorba doar despre forță. A urcat anevoios prima porțiune, pe fisura ce presupune folosirea bavarezelor. Dar după ce și-a găsit o poziție comodă pentru a-și reface forțele, a parcus restul traseului fără greutate.

Au urmat Ioana (Floyd) și Bogdan. Apoi eu. Însă fără să izbutim parcurgerea traseului. Eu unul, am reușit să urc poate jumătate din frumoasa fisură aflată la începutul traseului. Însă bavarezele pe care le executam în premieră mi-au stors foarte repede energia.

Mă chinuiam să înaintez, dar simțeam că brațele nu mă ajută suficient. Este ușor de ghicit cum au evoluat lucrurile de aici… În momentul în care mi-am desprins unul din brațe pentru a apuca o nouă priză, celălalt a cedat instantaneu, iar gravitația m-a luat în primire. După cădere nu se mai punea problema unei noi tentative. Mâinile nu m-ar mai fi ascultat.

Am încheiat aici a doua zi a cursului. Valentin a dezechipat Șarpele, am strâns echipamentul și apoi am coborât la mașini. Ne-am luat rămas bun și am plecat spre case, fiecare mai îmbogățit și mai conștient de propriile puteri.


2020 este pentru mine un an al schimbărilor, al diversificării și al experiențelor noi. Simt nevoia să mă angajez în noutate. Simt nevoia să mă expun și să îmi înfrunt fricile. Parcă mai mult ca niciodată, simt nevoia să spun un mare da lucrurilor pe care mi le-am refuzat până acum din varii motive.

Cățărarea a fost până acum câteva săptămâni o chestie care mă îngrozea pur și simplu. Trăiam cu impresia că escalada, mai ales cea la stâncă, este o activitate extrem de periculoasă și nu mi-aș fi imaginat vreodată că mă voi găsi pe vreun perete atârnând de o simplă bucată de coardă.

Privind retrospectiv, cred că cel mai tare mă îngrozea căderea… Sau poate posibilitatea ei. Însă după aceste două zile am realizat că escalada poate fi o activitate extrem de sigură. Că ea este despre camaraderie, despre comunicare, de multe ori intuitivă, și că la capătul celălat al corzii se află cineva pregătit oricând să îți frâneze drumul spre sol.

Am descoperit că escaladarea pereților are farmecul ei. Că este agreabilă și extrem de personală. Că poți să o duci până la limita proprie de confort sau chiar peste aceasta. Că depinde de tine de cât ești dispus să îți asumi pe un traseu anume. Că este despre a-ți învinge temerile. Că este despre a te perfecționa. Că pentru a avansa nu ai nevoie doar de mușchi, ci și de creier. Că de multe ori inteligența și managementul eficient al resurselor fizice face mult mai mult decât forța brută.

Totodată, am descoperit că Muntele capătă prin cățărare o nouă dimensiune. Parcurgerea verticalelor întărește conexiunea pe care un montaniard o poate avea cu „Măria Sa” (așa cum fermecător îl numește Dinu Mititeanu). O face mai intimă și mai puternică. Prin pipăire, am perceput esența stâncii și am început să îi înțeleg statornicia.

Conștientizez acum că Muntele nu respinge, nu pune piedici și nu se opune. Sigur, accidentele montane se întâmplă. Dar nu din vina Lui. Noi suntem cei care ne expunem, fie prin necunoaștere, fie prin îngâmfare.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back To Top