Rodnei: Lacurile Lala și Vârful Ineu, 1-2 august 2020 / Prin dăruire primim

MunteLeave a Comment on Rodnei: Lacurile Lala și Vârful Ineu, 1-2 august 2020 / Prin dăruire primim

Rodnei: Lacurile Lala și Vârful Ineu, 1-2 august 2020 / Prin dăruire primim

Titlul articolului este plagiat fără doar și poate. Este un citat mot a mot al Sfântului Francisc de Assisi, însă evocă exact sentimentul pe care l-am avut la finalul acestei escapade.

Prin această ieșire am dus la îndeplinire o promisiune făcută de ceva timp gemenilor, aceea de a-i scoate pe munte într-o tură la cort. Deși s-a vrut a fi în primul rând un dar pentru ei, tura s-a dovedit a fi un mare cadou și pentru mine.

Sâmbătă, la urcarea spre vârful Ineu, am experimentat pentru prima dată fenomenul Gloria (cunoscut și ca Spectrul din Brocken), fiind printre puținii care au avut șansa să îl observe în acea zi. Se pare că am fost la locul potrivit, în momentul potrivit. Condițiile pentru formarea Gloriei au durat aproximativ 20 de minute. O fereastră scurtă de timp. Apoi norii denși au învăluit cu totul Ineul și căldarea Lalei.

În plus, în dimineața zilei de duminică m-am bucurat de unul din cele mai uimitoare răsărituri surprinse de mine vreodată pe creste. În lumina caldă a zorilor, Căldarea Lalei capătă o cu totul altă față. Se transformă asemenea unei Cenușărese, dovedind un pitoresc greu de egalat… capătă un farmec aparte, ce îndeamnă la calm și reflecție.

Deasupra lacului Lala Mică, tolănit pe una din miile de lespezi împrăștiate în lungul și în latul circului glaciar, dezmierdat de primele raze ale dimineții, am realizat încă o dată că viața are un fel bizar de a recompensa eforturile întreprinse în favoarea celorlalți.

    Sub vârful principal al Inăului, într-un decor măreţ al unei largi căldări glaciare, odihneşte şi limpedele lac Lala (…). Drăgălăşenia lui, mai ales în răsărit de soare, când faţa-i e poleită cu aur, este neuitată, cu totul deosebită (…), în mijlocul năruiturilor de stânci. Cadrul lacului aice îl formează o păşune întinsă, una verde, bogată, plină, de-i dă un aer de molcomită aşezare, ce te dispune. – Ion Simionescu


DETALIILE TRASEULUI PARCURS

Traseu:
Ziua 1: Sub La Vâltoare (1180 m) – Lacul Lala Mică (1920 m) – Șaua Ineuțului (2060 m) – Șaua cu Lac (2120 m) – Vârful Ineu (2279 m) – Lacul Lala Mică (1920 m) / Ziua 2: Lacul Lala Mică (1920 m) – Sub La Vâltoare (1180 m)
Marcaj:
Ziua 1: + + / Ziua 2:
Durată:
Ziua 1: 6 – 7 h / Ziua 2: 3 – 3 ½ h
Lungime:
Ziua 1: 10,2 km / Ziua 2: 6,7 km (total 16,9 km)
Diferență de nivel:
Ziua 1: 1150 m ↑ cu 430 m ↓ / Ziua 2: 70 m ↑ cu 810 m ↓
Grad de dificultate:
Mediu
Hartă folosită:
MN03 – Harta de drumeţie a Munţilor Rodnei, 1 : 55 000, Editura Schubert & Franzke (Munții Noștri), 2014
Desfășurător:
Ziua 1: 13:10 Parcare sub La Vâltoare (start traseu), 13:25 La Vâltoare, 15:30 Lacul Lala Mare, 16:30 Lacul Lala Mică, montat corturi, 17:30 plecat spre Vârful Ineu, 17:55 Șaua Ineuțului, 18:05 Șaua cu Lac, 18:30 Vârful Ineu, pauză vârf, 18:50 plecat de pe vârf, 19:05 Șaua cu Lac, 19:15 Șaua Ineuțului, 19:40 Lacul Lala Mică / Ziua 2: 10:15 plecat de la Lacul Lala Mică, 12:35 La Vâltoare, 12:55 Parcare sub La Vâltoare (finiș traseu)


POVESTEA…

Îi stârnisem pe gemeni cu dormitul la cort încă de la primile ieșiri făcute împreună pe munte. Au fost nesperat de receptivi la idee încă de la lansarea ei. Dar pentru a ajunge de la idee la faptă a fost nevoie mai întâi de o planificare solidă.

Am început prin a căuta o locație care să fie adecvată nivelului lor și, pe cât posibil, cât mai aproape de casă. Era foarte important ca ei să se bucure pe deplin de întreaga experiență.

După o analiză amănunțită am ales ca destinație căldarea lacurilor Lala, din munții Rodnei. Localitatea Gura Lalei, punctul de acces spre lacuri, se află la o distanță relativ mică față de casă (un drum de aproximativ două ore cu mașina), traseul ce trebuie parcurs la pas nu este foarte lung (având în vedere că se poate înainta pe cale auto până în zona La Vâltoare) și, în plus, nu prezintă porțiuni dificile, astfel că decizia a fost ușor de luat.

Din motive evidente de siguranță l-am cooptat în tură și pe David, iar acum se mai punea problema echipamentului de campare pentru toți patru.

Corturile le aveam. Îmi achiziționasem recent un cort de o persoană pe care eram nerăbdător să îl testez, iar cel vechi de două persoane era suficient de spațios pentru David și gemeni. Principala problemă o puneau sacii de dormit și saltelele. Eu și David urma să folosim saci de vară (nu tocmai călduroși), iar sacul meu de trei sezoane va fi folosit de unul din gemeni. Dispuneam de un izopren și o saltea autogonflabilă. Așa că aveam nevoie neapărat de două izoprene și de un alt sac de dormit bun.

Am găsit repede o soluție și pentru asta. Vineri, în drumul spre casă am făcut un mic ocol prin Piatra Neamț, pe la magazinul celor de la Maia Outdoor, de unde am închiriat echipamentul lipsă.

Ajuns acasă, mi-am petrecut după-amiaza și seara cu pregătirile pentru ieșire, iar sâmbătă dimineața, după servirea micului dejun, porneam spre Gura Lalei.

Drumul a decurs foarte bine până undeva după Pasul Mestecăniș, când motorul mașinii a început să îmi ofere emoții serioase. Se îneca la anumite intervale de timp, deși se afla în plaja de turație corectă. Prin trecerea forțată în treapta imediat inferioară atunci când simțeam că motorul cedează, am reușit ajung până în Gura Lalei, în zona drumului forestier ce conduce spre La Vâltoare.

Am oprit mașina în parcarea refugiu aflată vizavi de intrarea în drumul forestier. În acest loc se mai aflau câteva mașini ale unui grup mărișor de tineri drumeți care era foarte clar că va urca spre lacurile Lala. Din cauza panoului aflat la startul traseului care specifică faptul că circulația publică este interzisă pe forestier, aleseseră, cel mai probabil în urma unor discuții aprinse, să lase aici autoturismele.

Eu nu plănuiam să fac același lucru. Știam că înaintarea pe cale auto până la La Vâltoare este tolerată, deci posibilă. Dar îmi făceam griji din cauza problemei apărute la mașină. După câteva minute de tratative ținute la început cu David și apoi cu mine, am decis totuși să îmi încerc norocul și să pornesc mai departe pe forestier. Fie ce-o fi. Fie vom ajunge până la capăt, fie vom deveni celebri odată ce va trebui să fim tractați înapoi în drumul național.

Intrăm pe forestier și ajungem din urmă grupul de tineri. Încetinesc în dreptul lor, deschid geamul și încerc să le explic că se poate continua mai departe cu mașina. Nu apuc să scot prea multe cuvinte. Una din fete, cu siguranță cea care dominase dezbaterea privind staționarea mașinilor la începutul traseului, îmi aruncă o replică arțăgoasă prin care mă face să înțeleg că pentru ei sunt persona non grata.

Îmi accept mustrarea și mai încerc încă o dată să îi fac să înțeleagă că vreau de fapt să îi ajut. Fata îmi trimite o nouă privire tăioasă și își încrucișează brațele la piept. Astfel că nu îmi mai rămâne de făcut decât să le urez o zi frumoasă și să îmi văd de drum.

Am continuat următorii kilometri de forestier cu grijă și rugându-mă ca mașina să nu ne lase baltă. Deși motorul s-a mai înecat în două rânduri am reușit să parcurgem aproximativ 4,5 kilometri în amontele văii, până într-o zonă în care erau staționate mai multe mașini.

Bucuros că am ajuns în condițiile date până aici, nu am mai verificat și aplicația GPS a telefonului, astfel că m-am păcălit puțin cu parcarea. Am crezut că ne aflăm în zona La Vâltoare. Astfel că am tras și eu mașina printre celelalte. Am debarcat. Am făcut o scurtă verificare a bagajelor pentru tură, apoi am închis mașina și am început să urcăm spre lacuri.

Abia după ce am dat start trackului GPS, am realizat că mă înșelașem. Ne aflam de fapt cu aproape 1,5 kilometri mai jos de La Vâltoare. Însă fapta era consumată. Nu am fi câștigat mare lucru dacă ne-am fi întors după mașină. În plus, nu mai aveam încredere că va face față urcării. Singura variantă era să ne continuăm urcarea pe valea Lalei.

Pe prima parte a urcării am întâlnit un exemplar juvenil de viperă care se încălzea la soare chiar în mijlocul drumului forestier. Când am ajuns la circa un metru și jumătate față de ea, simțind probabil vibrațiile pașilor noștri, a țâșnit instantaneu spre iarba înaltă. Totuși, gemenii au putut să își facă o primă impresie despre cum arată o viperă în realitate.

Supriza a fost și mai mare când, după câteva sute de metri mai sus am întâlnit pe drum un alt juvenil de viperă, ce părea că nu este deranjat de prezența noastră. Dacă prima viperă s-a retras rapid din calea noastră, cea de a doua stătea aproape nemișcată.

Ne-am apropiat încet, realizând că ceva nu este în regulă cu ea. Abia când am ajuns foarte aproape ne-a simțit. În acel moment a început să se zvârcolească disperant de încet spre marginea drumului. Fusese lovită recent în zona capului, probabil de mașina ce trecuse în viteză pe lângă noi cu câteva minute înainte.

Îmi place foarte mult să fotografiez vipere, ca și alte animale sălbatice de altfel. Însă la vipere sentimentul este diferit. Nu le ai pentru mult timp în cadru. Prin felul lor precaut de a fi, trebuie să te bucuri dacă reușești să obți măcar un cadru tras în grabă. Iar dacă nu ești cumva vreun herpetolog, cazurile în care reușești o fotografie cât de cât artistică cu ele sunt extrem de rare.

Dacă la prima viperă m-aș fi bucurat să o pot fotografia, de cea de a doua îmi era pur și simplu milă. Ar fi fost o cruzime să îi înregistrez chinurile. Am răsuflat ușurat atunci când a reușit să ajungă în iarbă.

Am lăsat în pace vipera și în scurt timp am ajuns la La Vâltoare, unde am găsit staționate doar trei mașini.

De aici drumul devine mai accidentat, iar urcarea ceva mai susținută. Am depășit bariera metalică și podețul de lemn, apoi ne-am adâncit în pădurea de conifere, urmărind îndeaproape îngusta vale a Lalei.

Pe măsură ce urcăm, pădurea lasă loc treptat jnepenișului. În unele locuri, depunem eforturi serioase pentru a înainta printre tufele înalte și dese ce năpădesc poteca.

Ne-am înscris apoi pe marginea râului Lala, iar înaintarea a devenit puțin mai facilă.

După aproape două ore și jumătate de la startul traseului am ajuns pe malul lacului Lala Mare. Găsim aici un număr mare de drumeți. Unii cu picioarele în apă, unii întinși pe iarbă, alți chiar pe scaune pliabile, toți savurând în tihnă acalmia picturalului ochi de apă.

Decidem să ne așezăm și noi. Gemenii meritau un răgaz pentru a-și reface forțele consumate pe parcursul urcușului. Însă atât eu cât și David simțeam nevoia unui moment de respiro, așa că am lăsat rucsacii din spate și ne-am întins pe jos. Am înfulecat câte ceva de-ale gurii și am petrecut minute lungi privind deplasarea norilor în unduirile oglizii din fața noastră.

Înainte de a porni mai departe, i-am lăsat pe Petru și Pavel în grija lui David și am urcat un mic pinten încărcat de jnepeni pentru a face câteva fotografii dintr-o perspectivă mai înaltă asupra lacului.

Am revenit apoi la mal și am pornit cu toții spre Lala Mică. Deasupra lacului Lala Mare, înaintea serpentinelor ce urcă panta spre următorul prag glaciar observăm grupul de tineri pe care am încercat să îi ajutăm la plecarea pe traseu. Tocmai sosiseră la capătul de jos al lacului… Se pare că până la urmă au renunțat la orgoliu și au ales calea rațiunii, preferând să se întoarcă după mașini pentru a scurta drumul forestier. Bravo lor!

Am continuat să urcăm fără grabă și în cele din urmă am ajuns în dreptul lacului Lala Mică. Nu am stat prea mult pe gânduri și am început imediat să căutăm un loc bun pentru corturi. În câteva minute ambele adăposturi erau ridicate și se alăturau celorlalte opt sau poate zece puncte colorate aflate deja în preajmă.

Am băgăt rucsacii în interior și am trândăvit aproape un ceas pe lângă corturi. Apoi cu un răspuns favorabil din partea gemenilor și cu un bagaj minimal am pornit spre Șaua Ineuțului cu planul de a atinge topul Ineului, cel de al doilea vârf ca înălțime din munții Rodnei.

Întorcând privirea spre valea Lalei, am constat puțin îngrijorat faptul că plafonul de nori devine tot mai compact și că se deplasează cu o oarecare rapiditate pe direcția sud-est. Nu erau nori aducători de ploaie, dar eram neliniștit din cauza posibilității ca Ineul să fie învăluit înainte ca noi să ajungem pe vârf. Speram ca Petru și Pavel să aibă parte de priveliști deschise la prima lor ascensiune pe un vârf de peste 2000 metri.

În Șaua Ineuțului, băieții și-au tras puțin sufletul cât eu am furat câteva cadre cu vârfurile Ineu și Roșu.

Am înaintat apoi spre vârful propus cu pauze repetate pentru a nu-i epuiza pe gemeni.

Pe măsură ce scurtam distanța, se vedea clar că valurile de nori se vor abate și asupra vârfului.

Vântul bătea din stânga noastră purtând rotocoale albe peste creasta Ineului. Din când în când suntem învăluiți de ceață, însă soarele continuă să lumineze intens proiectându-ne umbrele undeva sub noi, în căldarea Lalei invadată de nori. În vârful umbrelor noastre alungite se ivesc de îndată curcubee radiale de un colorit saturat.

Este de vorba despre fenomenul Gloria, cunoscut și ca spectrul din Brocken. La acel moment, știam de existența fenomenului doar din lecturi sau fotografii găsite pe internet. Deși pot afirma că am colindat destul de mult prin munți și că de multe ori am fost martorul unor spectacole superbe orchestrate de natură, aceasta era prima oară când asistam pe viu la manifestarea fenomenului.

Copii erau încântați, dar totodată intrigați de ce se întâmpla în fața lor. David se minuna și el. Le ofer câteva explicații, întrerupte de exclamații ce îmi trădau entuziasmul. Gloria se afla de ceva vreme pe lista de dorințe. Și iată că în sfârșit se arăta în toată splendoarea ei.

Mă bucuram ca un țânc. Însă nu doar pentru mine sau, mai corect, nu mă bucuram în primul rând pentru mine. Eram fericit că pot împărtăși acest moment cu frații mei. Venisem aici pentru Petru și Pavel, dar iată că ei nu erau singurii care se îmbogățeau după această tură montană.

Pe restul suișului spre vârf Gloria ni s-a arătat de mai multe ori. Purtați de vântul dinspre nord-vest, norii ce tranzitau culmea Ineului dictau apariția sau dispariția fenomenului.

Am urcat cu grijă porțiunile finale, mai ascuțite, ale crestei pentru ca Petru să își poată depăși teama de înălțimi. L-am luat de mână pentru a se simți ocrotit. David a stat mereu lângă Pavel, iar într-un final am atins topul Ineului.

Am făcut câteva poze împreună, apoi ne-am așezat pe stânci, în spatele bornei topogeodezice, urmărind deplasarea constantă a norilor desupra lacului Lala Mică.

Cu un soare tot mai înăbușit, dar luminând încă în spatele nostru, Gloria ni se mai arată privirii în câteva rânduri.

Curând însă, ne devine clar că norii nu vor mai ceda Ineul soarelui. Suntem învăluiți de ceață. Era cazul să ne întoarcem. Nu mai e nimic de văzut aici.

Aproape de șaua cu Lac întâlnim câteva grupuri ce urcă prin negură spre vârf. Din păcăte pentru ei, sosiseră prea târziu. Spectacolul tocmai se încheiase. Cortina a fost trasă!

Am coborât spre Lala Mică navigând cu prudență prin valul de aer tulbure ce inundase căldarea Lalei. Odată ajunși la corturi am mai făcut o fotografie de grup, apoi i-am băgăt pe gemeni înăuntru, iar eu și David am pregătit cina la primus.

Cu burțile pline, gemenii s-au retras în sacii de dormit. David i-a urmat peste puțin timp. Temperatura scăzută te îndemna să cauți adăpostul cortului.

Eu unul mi-am căutat de lucru pentru o vreme pe afară. Am depozitat mâncarea și gunoiul la distanță de cort, iar apoi am mai tras câteva cadre cu aparatul foto.

Înainte de a intra în cort, i-am propus lui David să ieșim la fotografiat de stele în cazul în care cerul se va limpezi mai tâziu. După aceea, m-am schimbat în hainele de somn și am intrat în sacul de dormit, setând alarma telefonului pentru miezul nopții.

Înainte de a ne spune noapte bună, David mi-a aruncat prin tenda corturilor câteva ironii legate de cantitatea de căldură oferită de sacii de vară pe care îi adusesem cu noi. Ce-i drept, ne-o asumaserăm din start. Bine măcăr că gemenii erau confortabili. Se aflau de mult în lumea viselor.

Mi-am tras toate hainele pe mine, iar geaca softshell am înfășurat-o în jurul picioarelor, dar chiar și așa nu mă puteam încălzi suficient. Au urmat ore în care am dormit mai mult încordat, fiind necăjit de senzația permanentă de rece.

Alarma a sunat în toiul nopții, amintindu-mi de intenția de a ieși la fotografiat. M-aș fi bucurat să fie senin. Aș fi  avut un motiv întemeiat să îmi părăsesc adăpostul lipsit de căldură.

Am deschis încet fermoarul exterior, încercând să amân deznodământul. Presimțeam că norii nu se risipiseră. Și ce să vezi? Aveam dreptate. Se zărea pe ici-colo câte o luminiță rătăcită, dar cerul era preponderent acoperit.

Am închis fermoarul fără tragere de inimă. Urmau alte câteva ore de somn chinuit. Am schimbat alarma pentru ora cinci și jumătate. La răsărit aveam oricum de gând să ies din cort.

M-am trezit în repetate rânduri din cauza frigului. Ultima oară cu zece minute înaintea alarmei. Mi-am verificat ceasul de mână și am luat decizia instantaneu. Dacă uneori dimineața se întâmplă să lupt cu mine pentru a părăsi sacul de dormit, acum nu a mai fost cazul. Am ieșit din el fără ezitare. Raționamentul era simplu. Afară însemnă mișcare, iar mișcarea înseamnă căldură.

Am încercat să îi trezesc pe David și pe gemeni. Le-am zgâlțâit bine cortul, dar nu am primit niciun răspuns dinăuntru. Nu am mai insistat. Am ochit o zonă situată deasupra lacului, iar cu trepiedul și aparatul foto în mâini, am pornit într-acolo pentru a imortaliza răsăritul ce se anunța grandios.

E liniște deplină în tabăra de corturi. Nu se vede nicio mișcare. Lumea doarme sau poate că nu are încă curaj să părăsească confortul sacilor de dormit.

Sunt singur și s-ar putea spune că fac ceva nefiresc. Dar nu simt nimic straniu în lucrul ăsta. Sunt împăcat. Soarele este pe cale să se înalțe, iar răsăritul nu se admiră din cort.

La început m-am dedicat aparatului de fotografiat, în încercarea de a înmagazina, spre aducere aminte, imaginile ce se succedau în văzul meu.

Dar pe măsură ce astrul solar se ridica tot mai sus pe cer, mi-am pierdut interesul față de fotografie. Cadrul lacului mă poftea insistent la contemplare, iar eu m-am conformat. Am abandonat aparatul foto și m-am așezat pe o lespede uscată de piatră. Minute înșirate am privit jocul luminii în oglindirea lacului, apoi mișcarea alene a punctelor colorate ce începeau să iasă din corturi.

Cât de împlinitoare pot fi un astfel de momente! Eram recunoscător împrejurării. Realizam că ceea ce pornise de fapt ca o acțiune făcută în folosul gemenilor se transformase pe parcusul acestor două zile într-o recompensă personală.

Târziu, deșteptat din propriile gânduri, m-am ridicat. Am strâns trepiedul și cu aparatul trecut pe după gât am început să cobor spre tabară. M-am oprit doar pentru a mai fotografia câteva flori întâlnite în cale.

Am constatat amuzat că ai mei nu se treziseră încă. Nu doream să le dau eu trezirea, așa că am lăsat trepiedul în cortul meu și m-am îndreptat spre malul lacului pentru a fotografia tufele de bumbăcăriță care îmi atrăgeau atenția.

După o jumătate de oră văd și primele semne de mișcare în cortul rubedeniilor mele. Tenda exterioară a antreului se mișcă regulat, iar capul lui David apare printre fermoare pentru a inspecta vremea. În câteva minute va fi afară pentru a face fotografii.

M-am întors la corturi. E timpul să ne dedăm treburilor gospodărești. Am recuperat mai întâi mâncarea și gunoiul. Apoi am scos primusul și am pus de ceai, timp în care gemenii au părăsit și ei cortul.

Întinși la soare pe izoprene, am servit fără zor micul dejun. După aceea am continuat cu împachetarea lucrurilor în ruscaci și uscarea corturilor.

În cele din urmă ne-am luat rămas bun de la Ineu și Lala Mică, pornind spre vale.

Am parcurs cu pași repezi traseul de coborâre, îngăguindu-ne un răgaz doar la liziera pădurii, unde am oprit pentru a culege afine pentru acasă.

După 20 de minute de muncă și cu jumătate de kilogram de fructe la purtător, ne-am pus din nou în mișcare.

La amiază ajungeam la La Vâltoare, iar de aici nu după mult timp ne înapoiam la mașină.

A urmat drumul spre casă. Cu emoții mai mici de data asta. Până la urmă, motorul mașinii nu a mai dat semne la fel de alarmante. Dar un lucru îmi era limpede… Trebuia să ajung cu ea într-un service cât mai repede.


GALERIE FOTO


UTILE

Accesul spre lacurile Lala se face din drumul național DN18, în zona cătunului Gura Lalei, folosind drumul forestier 2 Lala. Acest forestier este pietruit și bine întreținut, nepunând mari probleme la parcurgere.

Pentru a obține indicațiile de orientare Google Maps, executați click pe titlul track-ului GPS (secțiunea DETALIILE TRASEULUI PARCURS). Veți fi redirecționați către pagina traseului GPS, încărcat pe profilul meu Wikiloc. În partea din dreapta a paginii (colțul dreapta jos – Driving directions to start point) puteți introduce punctul vostru de plecare (în rubrica From), apoi click pe Get directions pentru a fi conduși pe pagina Google Maps.

Sunt două variante de staționare a mașinilor pe traseul spre lacurile Lala, dispuse la 1,5 kilometri una de alta.

Zona cunoscută ca La Vâltoare – aflată la 6 kilometri de drumul național DN18:

Și un alt tăpșan, mai jos de La Vâltoare – aflat la 4,5 kilometri de drumul național DN18:

Majoritatea drumeților ajung să lase mașina în zona aflată mai jos de La Vâltoare. Noi am am făcut același lucru din cauza unei probleme de orientare. Parcările sunt relative ușor de confundat, întrucât sunt aproape la fel de largi (aș aprecia chiar că cea de jos este mai întinsă).

Există totuși posibilitatea ca cei care cunosc bine drumul să parcheze în mod intenționat mai jos de La Vâltoare. Așa cum menționează și Alexandra Pușcașu în articolul ei, la urcarea spre La Vâltoare, drumul forestier prezintă o porțiune ceva mai delicată (a se vedea poza de mai jos).

Sectorul dificil se află la 600 de metri mai jos de La Vâltoare și la 900 de metri mai sus de cea de a doua variantă de parcare. Este vorba de o zonă unde un mic pârâu spală drumul forestier. La ieșirea din apă s-au format două praguri succesive de pâmânt, ce pot fi periculoase dacă mașina are o gardă joasă sau șoferul nu este suficient de stăpân pe autoturism.

Pentru vizitarea Parcului Național Munții Rodnei se percepe o taxă în valoare de 1 Euro + TVA / persoană / zi. Tariful de vizitare poate fi achitat trimițând un SMS la numărul 7473 cu textul PARCRODNA1. De asemenea, există opțiunea achitării taxei la sediul parcului (Rodna, str. Principală, nr. 1445, jud. Bistrița Năsăud) și la punctul de lucru (Borșa, str. Zorilor, nr. 2, jud. Maramureș).

Pentru a vedea întreaga gamă de echipament ce poate fi închiriat de la Maia Outdoor, apăsați aici.


STAREA VREMII PENTRU URMĂTOAREA SĂPTĂMÂNĂ (sursă meteoblue.com)

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back To Top